Irinel Anghel

irinel.anghel@gmail.com

Texts/Scripts/Thoughts

 

Echilibrul ca acceptare a dezechilibrului

 

Irinel Anghel

Picture 1 of 178

Tema supusă discuţiilor compozitorilor invitaţi ai meselor rotunde ale Forumului Internaţional al Compozitorilor din cadrul Festivalului Internaţional George Enescu din 2017 – Echilibru şi Exces în compoziţia muzicală – a apărut participanţilor ca ofertă de a comenta două atitudini artistice opozante, deşi, cei doi termeni nu se situează pe aceeaşi axă de raportare.

Desigur, poţi ajunge prin exces la dezechilibru, dar, dacă lărgim perspectiva, e posibil să constatăm că acel exces şi aparentul dezechilibru creat, contribuie la realizarea unui alt fel de echilibru, evaluat într-un context mai larg. Echilibrul eco-sistemelor se obţine de multe ori prin fapte extreme, prin excese, catastrofe – pe care, pe moment şi din imediata apropiere, avem tendinţa de a le judeca drept ameninţătoare, dezechilibrante, dar care, într-un context mai cuprinzător şi într-un timp mai lung de observaţie, îşi dovedesc utilitatea şi îşi devoalează sensul. Sistemele culturale au şi ele, prin artiştii-radar, un comportament asemănător. De aceea, este greu de spus dacă echilibrul se obţine prin stabilitate şi mişcare minimală în jurul unui punct de mijloc sau prin atitudini extreme.

Îmi imaginez un personaj numit “Relativitate” ce va bate mereu la uşa noastră din cauza imposibilităţii cuprinderii cu mintea a întregului. Ne va bate la uşă şi ne va spune (cu umor din punctul meu de vedere) că ar fi util din când în când să ne punem percepţiile şi convingerile sub semnul întrebării. Pentru că, o altă “pereche de ochelari” ne-ar putea arăta că ceea ce părea prea puţin e mult sau invers, ceea ce părea catastrofal e o ieşire din impas sau ceea ce părea o cale sigură de înaintare, e de fapt o fundătură. În muzica contemporană, suntem prea apropiaţi de evenimente, de artişti, pentru a avea certitudini în evaluările noastre. Şi cu ocazia asta arunc şi eu o întrebare: cât de înspăimântătoare e această perspectivă?

Aurel Stroe, la cursurile sale de la Buşteni la care am participat la începutul anilor ’90, ne-a spus la un moment dat: “Vedeţi voi, există artişti geniali şi artişti utili”. Marile schimbări de paradigmă în cultură au fost făcute prin salturi, prin diferenţe semnificative, plonjări în bazine “altfel”, prin situaţii “catastrofale”, de ruptură, prin excese. Evoluţia nu ar fi posibilă fără această lărgire a mişcării pendulului la distanţe mai mari faţă de punctul de mijloc. Însăşi naşterea, intrarea în viaţă este de fapt un mare dezechilibru, fără de care nimeni şi nimic nu ar exista.

Deschizătorii de drumuri – mai mari sau mai mici – au fost şi sunt artişti care depaşesc limite, care intră în zone “interzise”, “ne-potrivite”, care sunt excesivi în raport cu un context, care deranjează printr-un aparent dezechilibru. Istoria poate fi imaginată ca o hartă a distanţelor pe care artiştii le-au luat faţă de un punct central. Dar, punctul central ca loc pentru măsurători de referinţă, privit în sine, este un punct mort.

Ce vreau să spun este că, în opinia mea, toate tipurile de artişti sunt importante. Cineva deschide un drum – întotdeauna printr-un act de dezechilibrare ce va determina rezistenţe şi opoziţii firesti (la fel cum un organism se luptă cu un corp strain sau cu un exces), iar alţii se adună în jurul unei idei şi o dezvoltă, o stabilizează. Acestea sunt desigur lucruri simple, chiar banale, dar care uneori sunt uitate. Şi poate că e necesară această uitare din când în când, pentru ca procesul evoluţiei să poată continua.

Problema echilibrului şi excesului generator de dezechilibru nu este aşadar una de etică, fie ea şi profesională, asa cum s-a sugerat la un moment dat în toiul discuţiilor meselor rotunde ale FIC. Nu cred că, din punctul acesta de vedere putem vorbi de alegeri bune şi alegeri greşite. Dar, tensiunea dintre opţiuni extreme va exista natural în interiorul oricărui sistem, reglând însăşi dinamica sistemului.

Unii compozitori sunt constructori, alţii sunt exploratori, alţii dezvoltători, altii deschizători de drumuri, unii deranjează, alţii stabilizează. Nu se pune problema de a alege ceva la modul absolut. Poţi alege ceva pentru tine ca artist sau ca spectator, în funcţie de ce are fiecare de oferit sau de primit. Echilibrul ştie să se regleze în diversitate şi atunci când e nevoie, chiar prin excese, prin abordări artistice extreme.

Echilibrul, până la urmă, este cel care accepta dezechilibrul şi implicit excesul ca unealtă a sa. Nimic nu e complet fără integrarea opusului său. Echilibrul unui sistem vine cu înţelepciunea de a privi “pădurea” în ansamblul ei, cu tot cu “animalele ei prădătoare”, cu atât mai mult cu cât vorbim de un teritoriu artistic, unde legile sunt diferite faţă de cele ale vieţii reale. În artă, nu mergi la închisoare pentru ca ai omorât o structură muzicală, amestecul a două elemente incompatibile nu face victime, consumul excesiv de disonanţe nu bagă pe nimeni în spital, viteza de derulare a unui discurs muzical nu duce la pierderea carnetului de conducere sau aglomeraţia traficului din cadrul unor construcţii sonore complexe, la amenzi.

În artă, când apar, excesele sunt semnificante şi unele dintre ele memorabile, având rolul de a întinde şi extinde gândirea artistică şi de a-i chestiona pe receptori, de a le ridica probleme, întrebări, de a le provoca reacţii pe care ulterior, fiecare să şi le poată decodifica şi înţelege.

În nici un caz nu ne putem imagina ce ar însemna echilibrul în absenta contrariului său şi viceversa. Teritoriul contrastelor este cel în care cu toţii ne mişcăm şi prin care ne validăm valorile şi actiunile.

 

Skip to toolbar